Colectie

"Rasar

Ma-nalt

Cobor

Si-apoi dispar

Si-apusul meu e totusi

Rasarit."

(I. Minulescu) 

"Pentru a fi in adevar om, trebuie sa te gandesti la doua lucruri: ca atatia oameni au fost ca sa fii Tu si ca Tu insuti esti ca sa fie dupa tine atatia oameni." (N. Iorga).

"Iubim si admiram frumusetea. Exista insa un gen de frumusete acre este reflexul sufletului." (Doumier).

"Cumpatarea si munca sunt cele doua leacuri adevarate ale omului: munca ii sporeste pofta de mancare, iar cumpatarea il impiedica sa abuzeze de ea." (J.J. Rousseau).

The end

E adevarat ca oricine primeste o viata, ramane dator cu o moarte. E adevarat ca bucuria venirii se plateste doar cu tristetea plecarii. E adevarat ce-a spus Poetul, ca suntem umbre si scurta noastra viata o intregeste-un somn.
Ne spunem acest fel de ganduri cu mintea, cu vorba. Dar cand ni se intampla sa pierdem pe cineva drag, nimic din toate acestea nu mai sunt adevarate, raman doar durerea, neputinta, disperarea bietului om, care este fiecare din noi. Si atunci, plange fiecare in felul lui. Si plansul acesta e ca o boala, ne trece greu, in timp, pentru ca plecarea e reala, urata, hidoasa, nu mai ramane nimic de spus, doar de plans...

Iarba inflorita

Se spune de obicei, ca iarba e plina de flori. unii dintre noi nu vad acest lucru. Spun ca iarba-i inflorita si-atat. Rareori ne plecam in fata florilor. Suntem dispusi sa dam crezare celor care vad ca iarba-i inflorita. Dar, pentru , pamantul nu are forma si continutul conturate. Numai celor alesi sa vada iarba inflorind li se supune natura cu adevarat. Numai lor li se infatiseaza floarea vietii, pentru ca ei pot vedea lucruri ce ar ramane vesnic nevazute. Iar atunci cand ne iau de mana sa ne arate minunile sufletului lor, trebuie sa-o umplem cu recunostinta noastra. Prin ei am vazut partea nevazuta a lucrurilor. Prin ei devenim parti adevarate a unor lucruri nevazute. Prin ei prindem contur. Prin ei simtim frumusetea apartenentei noastre. Prin ei vom gusta lucruri nebanuite, devenind mai frumosi. Iubiti-i pe acesti oameni rari, ca iarba inflorita...

Timp

Ventilatorul scrasneste amorf, zdrobind aerul in morisca-i turbata. Va peste trupul incins de iubire.

"Unde esti tu??"

"Aici." imi spuneai la fiecare intrebare.

Sunetul glasului tau venea prin incaperi, ratacind fara nume. Era panica in el si-n toata suflarea peretilor. Si iar intrebam: "Unde esti tu?"

Raspunsul pulveriza spatiile certitudinii, confirmand: "Sunt aici."

Te simteam tremurand, cu mana intinsa, vibrand ca o vioara, cu intr-o suprema asteptare sub arcusul timpului. Si ma bucuram. Nici nu trebuia sa te mai intreb. Te simteam. Traiam in spatii pline de sunetul raspunsurilor tale. Traiam in spatii cu aromele trupului tau.

E noapte...La geam se opreste ochiul tau, iscodindu-mi somnul. E noapte si trupul meu canta o chemare salbatica. E noapte si timpul se umfla chinuind in secunde ce mor prin colturile triste in care ma imprastii. Nici un cuvant nu te indoaie. In mladierile tale coboara gandul meu leganandu-se ca o trestie pe malul unui lac fara sfarsit.

"Da-mi mana. Da foc secundelor uscate. In par iti vor muri zeci de secunde. Si moartea lor va fi aroma pentru zei. Iar zeii vor fi visele noastre comune..."

Aer sfasiat. vantul iscat de ventilator coboara peste mine.Sau urca. Nimeni nu stie precis.

Sigura ramane doar vocea ta. Ea urca pana la mine. Doar stau la penultimul etaj. Pasari imi striga prin noapte. Nu-mi pasa. Voi trece prin viata asa cum trec secundele-aprinse prin trupul tau; tu n-ai fugit...

Acum sunt granit incendiat. Si sunt lava si curg catre tine. Si curg...Din soare cobor in ochii tai sa-ti aduc lumina. Stralucitor, ochii se roaga pentru mine. Iar trupul se zbate in timp surazand " Ia-ma cu tine".

Nu-i clipa de risipa. Te iau cu sufletul meu si ma cufund in tine. Si fug. Si alerg...

"Cine invinge?" Inving cei care cred. Iar eu cred. In calea mea trandafirii isi leapada spinii. Iar floarea este a noastra, asa cum am vazut-o dintotdeauna...

Lumina

Iata ca timpul a devenit dorinta. Niciodata nu simt mai acut trecerea timpului, decat atunci cand devine dorinta. Spaima de a ma redescoperi imi sufoca trupul. Nicio lumina nu poate izvori adevarat decat din spatiul in care se doreste lumina. La mine, spatiul ma doreste lumina, iar timpul a devenit dorinta. Spatiul si timpul , lumina si dorinta. Sunt, mai mult sau mai putin, persoana care are nevoie de certitudini. Certitudinea de a fi dorita, de a fi iubita, de a oferi fericire,de a iubi...Nimic nu este mai frumos, mai chinuitor de frumos, decat frumosul. Incerc sa cutez, sa sper, sa nazuiesc ca voi putea, intr-o zi, sa-mi pot oferi putina lumina. Sau poate ca niciodata nu am dorit sa cunosc acea parte din mine, care ar putea deveni lumina. Descoperirea ei ma inspaimanta.

Ma doresc un edificiu durabil, o cetate in care sa-ti afli linistea. Retraiesc momentele adevarate in care te insotesc. E si senzatia de durabil cu care pornesc in toate cate le am in preajma. Sunt vlaguita si-mi regasesc energia. Ma pierd si ma adun din tine. Ma doare mana, ma doare trupul, de mangaierea ta. Si tot ma mai vreau lumina.  Sau, poate sunt si inca nu stiu. Sau, poate numai am senzatia ca sunt, iar chipul tau nu se lumineaza din cauza a ceea ce reprezint. Fiecare clipa este o secunda de liniste, pe care o fur unui sir de intamplari zgomotoase.

Masina care ma apropie de tine, de ochii tai, de lumina, este timpul. "Vin! Asteapta-ma!". De-aici, de unde nimeni nu imi percepe existenta, ma bucur de bucuriile tale si sunt trista cand nu ma intelegi.

Vad totul ca-n palma. O palma uriasa, in care nimic nu scapa ochiului meu. In zborul meu spre inaltimi te-am simtit alaturi. Am facut tot ceea ce am putut, doar pentru noi...

Durerea neputincioasa...

Fiecare ministru al invatamantului doreste sa lase urme de nesters, amprente vesnice in programa si structura educatiei noastre, a romanilor. Desi , de la an la an, anchetele si sondajele arata ca scoala se afla pe un curs descendent si ca tot mai multi elevi din Romania pleaca spre alte tari, Ministerul Educatiei functioneaza non-stop, fara rezultate pozitive, in cea mai mare parte.

Este posibil ca nenumaratele reforme aplicate invatamantului sa porneasca de la constatarea ca nimic nu poate inlatura sentimentul de parasire si delasare al multor copii ajunsi pe bancile scolilor. E la fel de posibil ca ministrii sa isi imagineze ca tot rasucind, taind, sudand si remodeland anul scolar si structura acestuia, adica exercitand presiuni asupra formei, s-ar putea schimba continutul. Insa, sa fim sinceri: ceea ce nu e valabil nici macar in cazul unei conserve, nu cred ca s-ar putea aplica invatamantului. Si sa mai dea si rezultate!

Inapoierea sistemului de invatamant are tot mai putin de-a face cu saracia si tot mai mult cu deprofesionalizarea cadrelor didactice. Nimeni dintre cei care au pixul si puterea unei semnaturi nu intentioneaza sa schimbe aceste lucruri in profunzime. Nimeni nu are curajul sa treaca dincolo de aparenta, in esenta. De ce, an de an, invatam despre diferenta dintre aparenta si esenta, daca nici mai marii nostrii nu fac diferenta?

Sistemul de notare-probleme...Daca notele nu se dau pe cunostinte, atunci pe ce se dau? De ce elevii nu sunt evaluati la acelasi nivel? Acum, puteti spune ca ii sustin pe vanatorii de note...sau chiar sunt una dintre ei. Nu! Va asigur ca sunt doar o vanatoare de dreptate...Nu inseamna ca daca suntem partasi la o nedreptate putem spune: "Lasa, ce-i corect in ziua de azi?"...Zilnic aud persoane zicand ca isi doresc o lume dreapta, cinstita.Iata solutia! Detectati nedreptatile si incercati sa le rezolvati, ca numai prin perseverenta si rabdare vom reusi. Nu lasati totul pe seama celor mai mari ai tarii, pentru ca ei sunt doar mai mari in functie, nu si in veleitatile benefice tarii.

Departe de a fi stapane pe situatie, cadrele didactice sunt doar niste musculite prinse in panza intereselor locale. de departe se zbat si par sa miste lucrurile din loc. Dar mai degraba si-ar rupe aripioarele, decat sa destrame retelele de interese. Ca de fapt, partidul din asta traieste: agata musculite in plasa si asteapta sa apara paianjeni...

Astept ivirea primaverii. Cat timp a trecut? Intensitatea asteptarii a dilatat timpul la dimensiuni nebanuite.Fiecare clipa in care nu soseste ma poarta in necuprinsul durerii pana la istovire. Durere fara contur, pe care nu pot sa o definesc. Simt ca nu-i departe. Stiu ca a sosit. Il simt in sufletul meu, cu ochii mintii. Primavara, viata, timp, durere, asteptare...

M-a mintit?

Nu. El nu minte. Il simt inlantuit, zbuciumandu-se, incercand sa rupa lacatele cu care a fost inchis. Il astept si simt ca va veni sa imi acopere timpul cu trupul lui. Spala-mi sufletul cu mangaierile tale. Priveste-ma, strange-ma langa tine si spune-mi ca nimic nu s-a schimbat.

Azi esti aici, sunt aici...Azi, uita timpul din urma si lasa-l pe cel ce urmeaza. Ia-ma cu tine si bucura-te de clipa, ca de o vesnicie. Bucura-te de mine. Ia-ma, umple-ti palmele si soarbe licoarea uitarii de sine. Dormi si trezeste-te ca sa ma descoperi. Sunt tot aici, langa tine. Mereu aici, mereu langa tine, pana cand mana, care se numeste destin, va dezvalui misterul ultimei cautari...